Borderlands 2 review

Bine te-ai reintors pe Pandora! Componenta populatiei? Tigniti, cautatori de comori, psihopati. Plus o groaza de animale bizare care doresc sa iti poarte coloana vertebrala pe post de colier.
Cam asta ar trebui sa fie cea mai scurta prezentare a noului Borderlands. Un joc care nu a starnit cine stie ce interes la anuntul sau din 2007, dar incet, incet a primit recunoasterea si laudele mult-cuvenite.

Borderlands 2 este, in umila mea parere, ceea ce primul joc trebuia sa fie. O naratiune mult mai bine pusa la punct si ancorata in esenta jocului, un gameplay mult mai rafinat, dar nu perfect si acelasi accent pus pe modul cooperativ.

Actiunea se desfasoara la cinci ani dupa ce, in Borderlands 1, a fost deschis vault-ul interspatial, provocand o reactie in lant din care a rezultat un mineral rar numit iridium. Asta atrage atentia companiei Hiperyon, condusa de un anume Handsome Jack, un grandoman ucigas cu apucaturi schizoide, dar, pe de alta parte, un tip "loveable", toate aceste trasaturi transformandu-l intr-un personaj antagonist, genul pe care iti place sa il intalnesti uneori. Bine... pana iti vine sa ii infigi sniper rifle-uri intr-o zona moale si sa apesi in mod repetat pe tragaci. Dar ajungem si acolo. Inapoi la poveste. Eroii din primul joc s-au retras la pensie, facand loc celor patru Vault Haunteri, cinci daca ai facut precomanda. Acestia ajung pe Pandora auzind de un nou Vault, mai mare, cu mult mai multe bogatii. Zero, Axton, Maya si Salvador se vor plimba pe Pandora, fie pe jos sau „pe sus”, cu masinuta, incercand sa descopere locatia noului Vault, sa supravietuiasca atat mediului ostil, cat si hoardelor de mercenari, toate astea in timp ce Handsome Jack te tachineaza cu mesaje si te imbie sa cumperi de la el diverse iteme, cum ar fi, de exemplu, unicornii din diamante.

Cam asta e povestea din Borderlands 2 in cateva cuvinte. Cu toate ca este un salt urias fata de predecesorul, naratiunea fiind clar dezvoltata in jurul lui Handsome Jack, jocul sufera la anumite capitole. Primul este „pata neagra” pe creierul meu, cel mai enervant personaj secundar de la inventarea personajelor secundare: cutia de conserve ruginita vorbitoare, adica Clap-Trap. NU inteleg de ce atata lume adora acest personaj. Pur si simplu, NU inteleg. Dupa patru ore de joc incercam sa gasesc metode inventive sa il leg de bombe sau sa il arunc in aer, Gearbox facand tot ce le sta in putere sa imi bage pe gat cutia aia postala vorbitoare. Cu toate astea, nu toate personajele sunt calcatoare pe nervi, iar faptul ca te poti intalni cu vechii protagonisti este un plus binevenit. Chiar si asa, exista momente in joc care pur si simplu nu se leaga. Sa dam un exemplu: Brick, care iti spune ca aproape a fost omorat de un animal de pe Pandora, doar ca tu sa il poti decima in doi timpi si trei miscari. Asemenea incosistente iti cam fac spranceana sa se ridice sporadic, dar hai sa fim seriosi... nici primul Borderlands nu a avut o poveste demna de lauda. Pentru poveste un 7 si trecem la Gameplay.

Inca de cum incepi jocul, ceva este putred pe Pandora. Cei patru noi protagonisti, Salvador, Maya, Axton si Zero se trezesc intr-o capcana intinsa de Handsome Jack, trenul care ii trasporta fiind... aruncat in aer. Cei patru sunt versiuni revizuite ale celor patru protagonisti din jocul precendent: Zero este un asasin care poate creea holograme si poate deveni invizibil, Axton este un comando pursange ce se bazeaza mai mult pe putere de foc bruta, Maya este o variatie a lui Lilit din primul Borderlands, dar cu oarecare abilitati mai defensive, iar Salvador, care este practic Brick, in loc sa foloseasca atacuri melee, prefera arme de foc, de regula doua in acelasi timp. Cei care au precomandat jocul au primit si un al cincilea personaj, denumit Mechromancer. In poveste apare si simpaticuta Gaige, o fatuca cu parul rosu, pe jumatate robotel, extrem de adorabila si al dracului de utila intr-un party. Ea il poate chema oricand pe Deathtrap, o gramada imensa de fieraraie care da cuvantului „zdrobit” un cu totul alt sens...

Ceea ce nu mi-a placut totusi este lipsa de simbioza intre cele cinci personaje. Co-op-ul este extrem de distractiv, asta pentru ca loot-hunting-ul este una dintre atractiile principale ale jocului. Practic, umblatul cu echipa dupa noi arme sau augmentari reprezinta un punct forte. Poti pierde ore intregi cu amicii sau de unul singur cautand o arma mai buna sau ceva iridium. Obtinerea iridiumului este relativ simpla. Faci quest-uri, primesti bani; omori carcalaci, primesti bani; gasesti o mina, primesti iridium si bani. Acest sistem de loot functioneaza perfect, atat timp cat ar exista un sistem de roll atunci cand joci in echipa. Exista o fereastra de trade si poti sa iti ataci acum partenerii in Duel. Practic, jocul merge pe sistemul primul venit, primul servit, de aceea daca te aventurezi sa joci cu niste straini gasiti pe net trebuie sa ai in vedere ca, din perspectiva loot-ului, jocul poate deveni extrem de frustrant.
Abilitatile celor cinci nu par sa aiba nicio relevanta, puterea de foc fiind in cele mai multe cazuri factorul definitor intr-o lupta. Mi-ar fi placut sa vad o simbioza intre abilitatile defensive pe care le are Maya si cele de atac ale lui Salvador, totusi combinatii de acest gen sunt inexistente. Iar includerea Last-Chance-ului este geniala. Practic, ai o ultima sansa de ati ventila adversarul inainte sa dai coltul, daca reusesti sa faci asta, iti primesti o parte din viata inapoi si poti sa continui. Daca nu, te intorci la ultimul check-point si te alegi cu ceva bani si iridium in minus.

Cand „mami” Diablo 2 si „tati” Fallout 3 se iubesc mult, mult de tot, rezultatul este o diformitate numita Borderlands. Creatorii au invatat totusi din greselile pe care primul „bebe” le-a facut, multe dintre ele fiind indreptate aici. Asa ca, fara prea mult tam tam, va prezentam, doamnelor si domnilor, Mini-Map-ul. Cine si-ar fi inchipuit ca un U.I. atat de banal s-ar fi dovedit un minus major in primul joc? Un alt lucru care mi-a sarit in ochi inca din primele ore de joc il constituie diversitatea inamicilor. Sigur o sa mai vezi niste outlander-i similari ici si colo, parca sunt ceva mai multe tipuri de crocobauri care iti vor splina pe post de desert sau care pazesc X obiective.
Un punct forte al jocului este chiar planeta Pandora. Zona in care poti sa te desfasori este imensa, la propiu, Pandora oferind diversitate si destul de multe side-quest-uri. Dezvoltatorii au facut o treaba extraordinara in a ascunde fetch-quest-urile si a diversifica experienta in timpul misiunilor. Level up-ul a ramas si el extrem de important, daca nu iti imbogatesti personajul o sa te vezi calcat, explodat, impuscat sau pur si simplu impuns de inamici. Cu toate astea, sa mergi atata pe jos este destul de stresant, de aceea ai la dispozitie vehicule. Sincer, in ultima vreme am tot citit si auzit ca se controleaza ingrozitor, eu unu’ le-am gasit un salt inainte fata de primul joc, controlul acestora, atat pe console, cat si pe PC fiind cu muuult mai bun decat in predecesorul joc. Atentie, daca joci varianta piratata a acestuia am inteles ca exista o problema (!!!), dar ma indoiesc ca stimatii mei colegi s-ar deda la asemenea tactici si ar mai si scrie "stramb" despre asta.

Cat despre lupta propiu-zisa, are si ea recompense. Din pacate, pe console tintirea sufera de Parkinson si de zgaltaita acuta. Cum ai tintit, cum incepe sa tremure imaginea. Pe PC aceasta problema nu este atat de stresanta, dar pe console o sa iti scoata peri albi. Totusi, pe ambele platforme hit detection-ul este foarte ciudat. De exemplu, poti trage in aer, deasupra capului unui inamic, si – sa vezi si sa nu crezi – te trezesti cu omul la mort, nimerit fix in piept. Cum? – Nu stim! O alta problema este abilitatea lui Zero, care pare sa nu vrea sa nimereasca nimic, nici macar inamicii de sub nasul lui. Totusi, diversitatea in gameplay reprezinta un punct forte, Borderlands 2 facand o treaba excelenta in a te obliga sa schimbi constant armele si stilul de joc, indiferent ca esti intr-o echipa sau joci singur. Pentru gameplay dam un 8,5 si trecem la grafica si sunet.

Daca e un lucru care mi-a placut la nebunie in primul Borderlands este stilul artistic pe care acesta il abordeaza. Nu stiu daca jocul ar fi avut atata personalitate fara aspectul Shell-Shaded, dar in mod cert il face unic. Varietatea este si ea la loc de cinste, producatorii ascultand doleantele fanilor si oferindu-le o lume mult mai diversa. De la zone usor industriale, pana la tundre si deserturi, Borderlands 2 ofera de toate... mai putin apa in stare lichida. Apa pe Pandora este o masa gelatinoasa care se prelinge, nu curge, aducandu-mi aminte de Slimer din Ghost Busters... In rest, personajele sunt bine definite din punct de vedere grafic, lumea ofera tot timpul ceva nou si micile insertii din jocuri precum Minecraft sau Dark Souls reprezinta o briza de aer curat. Singura mea problema cu jocul din punct de vedere grafic fiind apa si draw-distance-ul pe console, in rest putine de comentat.

Borderlands 2 are un aer de unicitate. Atat prin aspect, cat si prin tignitii care locuiesc pe planeta si care se intrec mereu pentru marele premiu pe care il numim sugestiv „Cel mai dus cu pluta”. Sincer, de la pigmei legati de scuturi, pana la copilite care iti vand arme, Borderlands 2 este plecat rau de tot din taramul sanatosilor mintali. Face atmosfera jocului mai placuta, mai ales ca tot timpul cineva are ceva de adaugat sau comentat, intr-un mod psihotic sau dement, facand jucatorul sa aiba si el o abordare mai ... nesanatoasa in unele cazuri. Si... evident... Claptrap, acest Jar-Jar Binx al universului Borderlands. Ori de cate ori incepea sa vorbeasca tomberonul ala pe roti, simteam tensiunea cum tinteste spre absolut. Definitia de calcator pe nervi nu se aplica. Are pur si simplu o categorie separata in care intra, facand din Claptrap unul dintre cele mai stresante personaje de sustinere pe care le-am intalnit pana acum. Nici nu ai intors capul bine ca dai de blestematia aia de masinarie intr-o doaga, pardon, am vrut sa zic intr-o roata, care are tot timpul ceva de comentat. Reversul medaliei este Handsome Jack, care, pentru un baiat rau, este absolut adorabil, interventiile acestuia facandu-ma sa rad cu lacrimi la anumite ineptii rostite de el. Muzica, pe de alta parte, este superba, fiind un fel de Enio Moricone combinat cu ceva blues de prin anii ′70. Muzica da o atmosfera generala placuta si antrenanta, iar zgomotul armelor este si el... interesant. Pentru grafica un 8 si trecem la concluzie.

Daca vrei sa joci Borderlands 2 cu cineva, iti recomandam sa-ti alegi prietenii, cu toate ca exista riscul sa ai printre ei idiotul satului care sa fure tot loot-ul si sa rada de tine dupa aceea. Experienta pe care Borderlands 2 o ofera este totusi unica, chiar daca joci singur sau in multiplayer. O sa pierzi ore cautand arme mai bune si tot felul de jucarele pentru personajele tale, iar pe langa asta, daca ai ochiul suficient de format, vei gasi si o sumedenie de easter-eggs. Zona acorda lui Borderlands 2 un 8 si va invita pe site-ul nostru Arealit.tv si pe canalul nostru arealit unde puteti urmari varianta integrala a review-ului.