Metal Gear Rising: Revengeance Review

Cand zici Metal Gear, automat spui Stealth Action cu un erou rupere. Asta e adevarul! Snake, saracul, a fost clonat, transformat, imbatranit si tot a reusit sa tina piept hoardelor de inamici. Sa iei o serie centrata pe furisare, disponibilizarea de crocobauri inarmati pana in dinti, fara sa scoti un chitait si sa o transformi intr-un Hack and Slash fara minte, cu ghilimelele de rigoare, pare nebunesc. Asta daca nu sunt implicati in proiect Platinum Games si Hideo Kojima.

Actiunea lui Metal Gear Rising: Revengeance se petrece in 2018, la doar patru ani dupa evenimentele din Metal Gear 4 si, dupa cum am spus si mai devreme, Snake nu este personajul principal, ci Raiden cu a sa atitudine de samurai, cu parul lui grizonat… Ei bine, Raiden lucreaza pentru o companie militara privata, undeva in Africa, datoria sa fiind sa antreneze si sa protejeze liberul unui partid politic ce urmeaza sa stabileasca pacea in zona. Dar, pentru ca socotelile de-acasa nu se potrivesc cu cele din targ, Raiden ajunge in dizgratia unei grupari care incearca din rasputeri sa-i puna bete-n roate. Gruparea cu pricina il rapeste si il ucide pe liderul politic si, de aici, incepe un imens puzzle, fiecare piesa fiind descoperita pe parcursul gameplay-ul. Daca ai daramat o piesa, si celelalte ii vor urma exemplul. Aproape orice actiune pe care o vei intreprinde va avea un anumit impact. Cu toate acestea, nu poti controla cursul narativ prestabilit. Secventele cinematice nu numai ca sunt extrem de explicative, fiind prezentate intr-o maniera cat mai artistica, dar fac o treaba excelenta in a-ti arata ce si cum urmeaza sa se intample, care sunt motivatiile si de ce se intampla un anumit lucru.

De la conspiratii internationale, pana la science-fiction debordant, Metal Gear Rising: Revengeance are de toate pentru toti. Are inclusiv personaje duse la extreme. De exemplu, Raiden oscileaza intre doua extreme: cand este extrem de serios, avand o atitudine demna de un samurai, cu idealuri marete si simt al onoarei, cand face pe maimutoiul de-ti creeaza impresia ca si-a tras o peruca multicolora pe teasta si incepe sa danseze conga prin nivel. Nu zic ca este rau, dar parca nu vroiam un Raiden care sa se indeparteze de la formula originala a samuraiului ghidat de onoare. Ba mai mult, pe la jumatatea jocului, Raiden isi schimba personalitatea brusc, devenind un fel de Ronin neinteles care habar nu are ce vrea de la viata. Pentru poveste oferim un 7 si trecem la gameplay.

Nu stiu ce a fost in capul lui Hideo Kojima cand a spus ca “Metal Gear Rising: Revengeance o sa fie un hack and slash!”. Dar aparent, a mers... in mare parte. Pentru cine nu este familiar cu jocul, dar stie cu ce se mananca Splinter Cell, seria Metal Gear cam pe acolo se invarte. In Metal Gear Rising: Revengeance, hacuiesti tot ce iti iese in cale. Nu este cine stie ce mare inovatie, cand vine vorba de mecanici de joc. Ai un atac light si unul heavy, putand sa alternezi intre ele pentru a realiza combo-uri. Problema apare cand iti dai seama ca nu exista o mecanica de dodge, Raiden, saracul, fiind limitat in a bloca atacurile inamicilor. Aceasta mecanica este nu doar frustranta, ci si plina de bug-uri. Practic, trebuie sa apesi butonul de quick atack, urmat de R3, pentru a bloca toate atacurile fara probleme, astfel ca systemul de block devine un fel de God Mode. Chiar si asa, jocul, cel putin din punctul de vedere al combat-ului, este destul de complex. Pana sa descopar block glitch-ul, alternarea intre atacuri, block si selectarea inamicilor era distractiva, facand jocul sa aiba o savoare unica... Animatiile erau fluide si extrem de bine realizate, cu mici alterari ici si colo pentru a diversifica experienta in lupta. Pe langa combat-ul propiu-zis, mai avem si unele mecanici destul de interesante, precum Blade Mode (care te lasa sa alegi, cu ajutorul analog stick-ului, unde si ce vrei sa tai – fie spinteci inamicul cum iti vine, fie ii gasesti punctul sensibil in armura. Depinde cat de sadic te simti.

In mare parte, mi-au placut inamicii: sunt variati si nu-ti creeaza niciodata impresia de redundanta. O bila alba merita si faptul ca atacurile nu se poarta doar de dragul unei… valori vizuale, ci si pentru a primi recompense: odata ce a executat un asemenea atac, Raiden primeste bani si viata. In alta ordine de idei, o sa abuzezi de Blade Mode atunci cand te lupti cu un boss. De altfel, jocul este extrem de scurt – circa 6-8 ore – cu conditia sa bati toti boss-ii din prima incercare. Daca nu reusesti, o sa pierzi intre 10 si 18 ore, doar reincarcand ultimul checkpoint, dupa ce o orocotila cat casa te-a facut una cu pamantul. Si – sa nu uitam! – jocul nu face deloc o treaba buna cand vine vorba de invatare de strategii: nu, tata, te lasa sa te dai cu capul de pragul de sus de un milion de ori pana iti vei da seama singur cum trebuie sa abordezi problema. Iar banii de care aminteam mai devreme, cei pe care ii castigi in momentul in care faci combo-uri superbe, ii cheltuiesti pe abilitati si atacuri mai puternice, ale caror dedesubturi trebuie sa le inveti singur ca jocul nu-ti sufla nicio vorba. Ai parte de o descriere generica si un nume, mai mult nu o sa vezi. Pentru gameplay dam un 7,5 si trecem la grafica si sunet.

Metal Gear Rising: Revengeance mi s-a parut o experienta ciudata sau, mai bine zis, haotica. M-a dezamagit foarte mult level design-ul. Desi pare sa aiba un nivel vast in care sa te desfasori, acesta este din pacate doar un coridor liniar pe care trebuie sa il parcurgi, la final avand parte de un boss fight. Nici arhitectura de nivel nu este stralucita, consistenta acesteia fiind repetitiva si extrem de saracacioasa. Paleta de culori variaza intre maro deschis si maro inchis, cu ocazionale nuante de albastru sau rosu. Sigur, are accente militare, dar nu am auzit pana acum ca portocaliul sau albastrul deschis sa omoare pe cineva. Pe de alta parte, animatiile sunt superbe. De la cinematicile jocului, pana la luptele de proportii, acestea stralucesc din toate punctele de vedere. Luptele cu boss-ii sunt experiente cinematice deosebite, avand acel simt estetic intalnit pana acum doar in seria MGS.

Din nefericire, Metal Gear Rising: Revengeance sufera de repetitivitate cronica: incepi cu un cinematic, lupta, cinematic, lupta, cinematic, lupta cu un boss si un cinematic la final. Devine plictisitor destul de repede, mai ales daca nu esti un fan inrait al jocului, deoarece aceste cinematic-uri fac trimiteri la seriile vechi.

Cat despre sunet... O secunda!... Am nevoie de o aspirina. Muzica este geniala, sunetele armelor sunt superbe, iar cand doua sabii se lovesc o sa te simti ca un adevarat samurai modern. Vocile sunt destul de bune, doar ca nu am simtit o implicare adanca in tonuri, cum s-a intamplat in celelalte jocuri ale seriei. Pana si jocurile de PSP aveau actori vocali mai implicati emotional, cu o livrare a replicilor mai realista. Cireasa de pe “tortul” sunetului este purtata cu maiestrie de George, acest Jar Jar Binx al jocului. Este un personaj stereotip care jigneste stereotipurile, le arata degetul mijlociu si apoi fuge in lanul de porumb... Pur si simplu, reuseste sa te calce pe nervi din secunda in care apare pe ecran si ce-i mai trist e ca jocul ti-l baga pe gat ori de cate ori are ocazia. Pentru grafica si sunet oferim un 8 si trecem la concluzie.

Conceptul este bun, dar se puteau face mult mai multe lucruri interesante cu acest joc. Liniaritatea strica mult, cativa actori vocali sunt groaznici, in schimb animatia si lupta sunt satisfacatoare, cu toate ca bos-ii o sa-ti scoata peri albi. Sincer, mi-ar fi placut sa ii dau lui Metal Gear Rising: Revengeance o nota mai mare, dar raman la… 7,5.

Va invitam pe aceasta cale pe canalul nostru de youtube arealit si site-ul nostru arealit.tv unde puteti urmari varianta integrala a review-ului. Pana atunci, un like nu a omorat pe nimeni si nici un share pe Facebook si Twitter, iar daca nu sunteti inca subscriberii nostri nu vad de ce nu ati face-o.