Inainte sa incep cu povestea jocului, trebuie sa mentionez un lucru extrem de important pentru cei care au citit cartile lui Dmitri Glukovzky! Daca primul joc avea la baza Metro 2033, Last Light are referinte marginale si usor sesizabile cu 2034.
In Last Light, actiunea se petrece la un an dupa evenimentele primului joc, in care ai ales sa umpli de rachete cuibul Celor Intunecati! Asa-i ca suna ciudat traducerea? Nu mai bine le spun Dark Ones? In fine, Artyom a fost numit ranger cu norma intreaga in statia Sparta si a primit misiunea de a vana si anihila un Dark One, “ratacit” undeva prin maruntaiele metroului moscovit si pe la suprafata dezolantei mamei Rusia. Pornesti in misiune impreuna cu Anna, fiica lui Miller si, in scurt timp, dai nas in nas cu puiul de Dark One. Dupa ce iti umbla putin “pe la mansarda”, Dark One te lasa inconstient si nici nu-ti dai seama cand esti capturat de nazisti. Cam asta este premisa de la care pleaca povestea jocului. Ai legaturi cu titlul precedent, ti se explica cum actiunile tale au afectat lumea din jur, cunosti personaje noi si realizezi ca lucrurile nu sunt chiar asa cum par.
Accentele claustrofobe si limitarea la pasajele subterane ale metroului au ramas, in mare, aceleasi, cu cateva schimbari ici si colo: atentia pentru cele mai mici detalii este impinsa la grad de bibileala obsesiva, avand de-a face cu o adevarata poveste in poveste, in care afli detalii mai mult sau mai putin picante din vietile locuitorilor Rusiei post-apocaliptice. Personajele sunt bine dezvoltate, cu accente grave, in ton cu lumea in care se desfasoara jocul, fiind abrazive, doar putin comunicative si extrem de violente, iar anumite fragmente din joc sunt chiar antisociale. Dar stiti ceva? – Asta este si farmecul lui. Din nefericire, povestea are de suferit din cauza supra-sexualizarii anumitor pasaje si a introducerii unui strip bar fix in milocul jocului, prezenta acestora fiind fortata, intrerupand fluxul narativ si experienta imersiva pe care Last Light a avut-o pana in acel moment. Prezenta lor este acolo doar pentru a gadila hormonii tinerilor americani si nimic mai mult, dupa parerea mea insertia acestora fiind mai mult un ordin al publisher-ului pentru a starni o controversa in jurul jocului. O incercare ieftina, daca ma intrebati pe mine. Dar, daca indepartam aceasta componenta, avem parte de o naratiune mult mai complexa decat si-ar putea inchipui jucatorul: Artyom actioneaza de-a dreptul psihotic in anumite momente; limita dintre real si halucinatie este usor zgariata uneori de balmajelile lui Artyom, experienta fiind haotica si extrem de incitanta in acelasi timp. Lumea se dezvolta mai mult in jurul tau, actiunile tale au un impact aspura acestuia, dar parca nu atat de mare ca in trecut. Cu toate acestea, simti ca apartii Metroului si toate factiunile din jurul tau formeaza o simbioza, o lume pe care trebuie sa o experimentezi fara doar si poate. Pentru poveste dam 9,5 si trecem la gameplay.
Inainte de toate, trebuie sa spun cateva lucruri despre “felul in care trebuie jucat” si cei cinci euro pe care trebuie sa ii platesti pentru a experimenta jocul la adevarata sa valoare. In efortul celor de la Deep Silver de a stoarce inca niste gold de la masele de gamer-i care nu si-au permis sa pre-comande jocul, Ranger Mod-ul (stiti voi, chestia aia care face jocul ultrarealist, cu extrem de putina munitie si inamici care nu sunt decedati cerebral) este accesibil doar daca ai pre-comandat Last Light. Este gretos, corporatist, un spasm al unei piete aflata deja pe punctul de a sari la gatul publisher-ilor pentru politica DLC-urilor pe disc si, mai mult decat atat, Normal Mode-ul este... groaznic. Stiu ca proabil multi dintre voi ati auzit ca jocul pe normal este ingrozitor de simplu, dar pana nu il incercati nu aveti de unde sa stiti. In unele cazuri am fost nevoit sa iau o pauza pentru ca pur si simplu jocul nu imi oferea nimic de facut... eram fortat sa ma plimb cu motopartza post-apocaliptica de la A la B doar pentru ca jocul asa imi zicea. Da, este liniar, iar in unele cazuri ai parte de camarazi de arme al carui spate o sa il cunosti in cele mai mici detalii, avand in vedere ca mai bine de 30% din joc il petreci in carca acestora, in timp ce te ghideaza prin subteran. Totusi, daca stai sa absorbi tot ce iti ofera jocul, o sa observi ca atentia la detalii s-a revarsat din plin in gameplay. De la felul in care functioneaza armele, incarcatoarele golindu-se in timp ce tragi, pana la impresia generala de dezorientare si abandon total, arhitectura de nivel, cu toate ca inghesuita, ajuta atmosfera pe de-a intregul. O sa pierzi ore intregi in timp ce cauti arme, munitie, med kit-uri si multe altele, asezari. Daca vrei sa descoperi tot si sa gasesti fiecare document in parte, o sa petreci cam o zi din viata reala, asta ca sa nu mai vorbim de faptul ca jocul te lasa sa alegi in anumite momente, facand experienta cu atat mai antrenanta. O sa te pierzi in lumea din Last Light, in timp ce faci side-quest-uri, quest-urile principale, cumperi si vinzi, cauti upgrade-uri pentru arme si tot asa…
Artyom acum poate purta trei arme, in functie de ceea ce consideri ca este necesar pentru misiunea pe care o intreprinzi: ai la dispozitie arme cu aer comprimat, shotgun-uri, mitraliere, SMG-uri si pistoale, toate fiind mai mult sau mai putin improvizate, dar extrem de eficiente. Armele pot fi imbunatatite dupa bunul plac, echipandu-le cu lunete, amortizoare sau tevi mai lungi. Un lucru care chiar mi-a placut nespus de mult, este faptul ca amortizoarele nu ascund in totalitate sunetul.
Daca esti un jucator cat de cat experimentat in ceea ce priveste un shooter si nu ai DLC-ul Ranger Mode, joaca pe Hardcore! Inamicii sunt prosti ca noaptea. S-a intamplat, de exemplu, sa trec pur si simplu printre ei fara sa fiu observat, desi aveam lanterna aprinsa. De altfel, lumina joaca un rol destul de important – pe langa faptul ca este un lux in anumite cazuri, ea este atat o arma, cat si un mecanism de stealth, iar Artyom foloseste umbrele pentru a se ascunde si lanterna pentru a ameti ganganiile mutante din subteran. Din pacate, elementul stealth nu joaca un rol foarte important. Duse sunt momentele in care trebuia sa fii atent la capcane plasate ingenios, sticla de pe jos sau alte elemente care te puteau da de gol in 2033. In multe cazuri, majoritatea luptelor sunt incercari esuate de a fi un mic ninja rusnac. Asta ca sa nu spun ca, daca nu joci pe Ranger Mode, medi kit-urile si munitia sunt in toate burlanele, tomberoanele si cotloanele posibile. Ar mai fi si faptul ca Artyom al nostru este, pe orice dificultate, mai putin Ranger Mode, un burete de gloante, putand inghiti incarcatoare intregi de munitie pana da ortu popii.
Cu toate acestea, jocul are frumusetea lui, chiar si pe normal. Gameplay-ul, desi are multe de oferit, este prea aiurit, portiuni uriase ale jocului dandu-mi impresia ca sunt acolo de umplutura si facandu-ma sa iau chiar pauze pentru ca pur si simplu eram plictisit, lucru care nu s-a intamplat cu 2033. In Last Light, inteligentul artificial a fost indobitocit la culme, motiv pentru care mai mult de 8 nu putem sa acordam pentru gameplay si trecem la grafica si sunet.
Metro Last Light este singurul joc care mi-a facut PC-ul sa sughite si sa isi dea duhul. Literalmente mi-am prajit o placa de baza! Jocul este extrem de prost optimizat pentru PC. In momentul de fata, placa mea video este un 7950, iar in anumite momente, mai ales cand eram la suprafata, jocul refuza sa treaca de 5 fps-uri, iar pe un 690 efectul era acelasi, acesta fiind un joc care o sa ruleze bine peste doua generatii de placi video si inca doua de procesoare... Asta ca sa nu mai spun ca, pe console, desi este incremenit la 30 de cadre pe secunda, jocul se misca mult mai bine, dar si calitatea grafica este inferioara. Chiar si asa, grafic vorbind, Last Light este un deliciu vizual. Jocul are unul dintre cele mai intortocheate si mai bine elaborate directii artistice pe care le-am vazut in ultima vreme. Cerul cenusiu si luna aproape rosie, asfintiturile purpurii si zgomotele din fundal o sa iti faca parul sa se zbarleasca pe tine. Atunci cand aprinzi o bricheta o sa vezi una dintre cele mai realiste flacari intr-un joc, cand dai foc panzelor de paianjen in subteran la fel, iar masca de gaze, cu care stai tot timpul pe mufa, se murdareste sau te mai trezesti din cand in cand cu cate un tarator pe ea, fiind tot timpul nevoit sa o stergi. Tot jocul este bogat in texturi de inalta rezolutie si arata incredibil de bine! Aceste mici detalii ofera jucatorului un grad ridicat de imersiune, facand experienta autentica si organica.
Cat despre sunet... este singurul joc care a reusit realmente sa ma faca sa intorc capul sa vad daca e ceva in spatele meu. Daca ai un sistem 5.1 sau o pereche de casti cu suround, o sa tremuri pe sub birou sau in spatele canapelei dupa ce un carcalac te-a speriat in ultimul hal. Totusi, exista si cateva probleme! In incercarea de a face jocul “sa sune” autentic, toti actorii vocali au accent rusesc destul de fortat. Daca vrei o experienta unica, activeaza vocile in rusa si lasa subtirarile sa isi faca treaba! Pentru grafica si sunet, acordam nota 9 si trecem la concluzie!
Daca pe primul joc l-am iubit din mai toate punctele de vedere,Last Light a cazut intr-o oarecare masura prada noilor publish-eri. Cu toate astea, Ranger Mode trebuie incercat, mai ales pentru fanii primului titlu. Povestea este narata superb, level design-ul si arhitectura sunt de neuitat, atmosfera te face sa vrei sa te intorci la joc peste cativa ani, iar grafica este ingrozitor de detaliata. Da, este un pas inainte fata de 2033, dar nu chiar tot ceea ce putea sa fie cu adevarat. Problema e ca daca vrei sa joci Last Light pe PC, o sa iti trebuiasca o uzina de PC.
Nota noastra finala este 9,5 si va invitam pe canalul nostru de youtube arealit si pe site-ul nostru arealit.tv cu varianta integrala a review-ului. Si nu uitiati: un like nu a omorat pe nimeni, un share pe Facebook, Twitter, Yahoo sau Skype nici atat, iar daca nu sunteti inca subscriberi, nu vad de ce nu ati face-o chiar acum.
No comments:
Post a Comment