Hitman: Absolution Review

In deceniul trecut, a existat o explozie de jocuri stealth. Multe dintre acestea s-au impregnat in constiinta generala a gamerilor de pretutindeni: Thief, Splinter Cell, Metal Gear, Chronicles of Riddick si chelia noastra solitara Agentul 47 din jocul Hitman.
Odata cu primul gameplay trailer, trebuie sa recunosc ca si eu am fost destul de entuziast si totodata nostalgic, la ultimului titlu dintre cele mai-sus enumerate. Evident ca o reintoarcere trimfala era de asteptata, dupa evenimentele ultimului joc, dar, de aceasta data, povestea are tonuri mult mai mature, transformandu-l pe “mingiuta lucioasa” intr-o fiinta umana. Suna ciudata? Stati ca asta nu e tot!

Daca nici lipsa de par nu l-a marcat prea mult pe Agentul 27 si nici faptul ca este o clona, atunci cand este pus sa o ucida pe Diana Burnwood, cateva emotii scapara in mintea inghetata a cheliosului nostru cu cod de bare! Totusi, un asasin este un asasin, acesta ducandu-si sarcina la bun sfarsit, ucigand-o pe saraca D. fix in momentul in care aceasta facea un dus. Pentru cine se intreaba, nu, nu o sa aratam scena pe post, dar exista internet!

Motivul pentru care Diana este noua tinta a bilei noastre de popice este tradarea. Tradare care vina in forma unei fetite de 14 ani pe care Agentia o doreste cu ardoare. Cu ultimele ei puteri, Diana il roaga pe Agentul Bila sa o salveze pe Victoria. Avand in vedere legatura formata intre cei doi de-a lungul jocurilor precedente, Spanul accepta, devenind brusc inamicul numarul unul al agentiei pe care a servit-o cu atata eficienta in trecut. Cam asta este premisa de la care pleaca jocul. De aici si pana la vanatoarea de tinte care o vor sau o au pe Victoria nu sunt decat cativa pasi mici, protejarea acesteia fiind elementul central al naratiunii. Bine, odata ce ai disponibilizat o tinta, este posibil sa ai impresia ca ai scapat lumea de un element nociv, jocul fancand o treaba extraordinara in a sublinia depravarea morala a acestora. De la calugarite ucigase, pana la sociopati, toate tintele tale sunt scursuri fara trasaturi morale, impulsionand jucatorul sa ii vrea... cu doi banuti pe ochi si floricele pe piept.
Pe de alta parte, Agentul 47 este surprinzator de uman in acest joc, interactiunea intre el si Victoria umaninzand ceea ce era odata perceput ca o masina de ucis! Exista o oarecare simbioza intre cei doi, naratiunea fiind un punct primar al celor de la I.O. Interactive, multe dintre intorsaturile de situatie sau scene avand o incarcatura emotionala puternica.

In cuvinte putine, Hitman: Absolution are cea mai matura poveste din serie si, de departe, cea mai bine scrisa. Motiv pentru care ii acordam un 9 si trecem la Gameplay.

Inca de la prima misiune, cea cu asasinarea Dianei, jocul incearca sa ne explice ca seria Hitman a evoluat, prezentand o combinatie de vechi mecanici, cu care fanii jocului s-au obisnuit, si o serie de noi elemente de gameplay cu care multi dintre fani s-ar putea sa nu fie de acord. Prima misiune este folosita mai mult ca un tutorial, evidentiind faptul ca nu exista o singura metoda batuta in cuie prin care sa iti atingi scopul, cuvantul-cheie aici fiind putere de alegere.
In principiu, poti disponibiliza o tinta undeva intre 4 si 25 de moduri diferite, unde, in cel putin 3, aceasta nu stie ce a lovit-o. Nu este prea departe de radacinile seriei, Agentul 47 poate, si de aceasta data, sa se deghizeze, din pacate aici intervine si o problema masiva a jocului. Abordarea stealth este incurajata masiv, asta pentru ca, odata ce te-ai dechizat, oricine are aceeasi uniforma ca tine si te poate repera destul de usor. Este absolut calcator pe nervi in momentul in care te-ai deghizat in polititst si te trezesti reperat din capatul celalalt al camerei de un alt ins in uniforma, care – culmea! – era si cu spatele la tine. Iar acesta nu este un caz singular.

Sa nu uitam si de inteligentul artificial, pe care il poti intalni in doua forme in Absolution. Fie retardat, fie superman. Cand este retardat, poti sa te plimbi prin fata lui fluturandu-ti pistoalele, dansand cazaicioc si impuscand tot ce misca in camera, fara ca acesta sa bage de seama ca esti prin zona. Cand este superman, te repereaza intr-un lan de canepa din capatul diametral opus al hartii, reusind sa iti traga si doua-trei gloante in biluta fara sa ai timp sa reactionezi. Aici intra in joc noul Instict Mode, care iti face ecranul alb-negru, reliefand in culoare aproape orice obiect cu care poti interactiona si si pe care il poti tinti. Mai mult, il poti folosi pentru a prezice miscarile inamicilor, fiind mult mai usor sa ii capsezi cand nu se uita nimeni. Este frustrant insa ca Instict Mode-ul este folosit in concordanta cu elementul Stealth din joc, jucatorul fiind nevoit sa foloseasca un Instict Point pentru a isi acoperi fata pentru a nu fi reperat de un inamic curios. Instict Mode poate fi folosit si pentru a intra in Point Shooting Mode, unde poti sa iti marchezi tintele pentru ventilare, Agentul 47 “prabusindu-se” intr-un soi de Bullet Time, rezultand niste executii destul de cinematice. Pe de alta parte, sper ca Ubisoft sa nu copieze o pagina din atitudinea celor de la Apple si sa ii dea in judecata pentru aceasta mecanica. Doar un gand pasager, sa zicem.

In alta ordine de idei, chelia ucigasa este mult mai agila in Absolution. Comparativ cu titlurile precedente, miscarile tepene si limitarea mediului fiind inlaturate, acum poti folosi in avantajul tau locatia in care te afli si, mai mult, poti intra in Cover. Intr-un final, ei de la I.O. Interactive au invatat ca un joc stealth are nevoie de un sistem de cover bun, iar aici chiar functioneaza. Intr-o oarecare masura, seamana cu cel din Splinter Cel Conviction, avand aceeasi responsivitate, folosirea acestuia la momentul oportun facand diferenta intre viata si moarte. Cat despre mobilitatea acestuia, se poate spune ca este aproape la fel de agil ca Fisher, reusind sa se cocoate pe marginile cladirilor de exemplu. Mobilitate evidentiata de level design-ul stralucit de care jocul da dovada. Cu exceptia a catorva misiuni care au niste parametri ficsi, poti folosi nivelul in avantajul tau, disponibilizand pe oricine sau orice a avut nesansa de a-ti fi aparut in cale.
Tintele pe care Agentul 47 le are in carnetel, dupa cum am spus si mai devreme, pot fi eliminate in variate moduri, de la otravire pana la strangulare, in functie de cat de uman te simti intr-un moment sau altul. Aici intervine deliciul jocului. Si cand spun deliciu, ma refer la gasirea de noi metode inventive de a exploda, arde, impusca s.a., jocul oferind cea mai variata paleta cand vine vorba de alegere. Asta nu inseamna ca, daca esti prins, nu poti sa-ti scoti pistoalele si sa-ti aerisesti urmaritorul (desi, fie vorba intre noi, jocul nu prea incurajeaza aceasta tactica). Pop-Out Shoot-ul, de exemplu, atunci cand trebuie sa iesi din cover pentru a tinti, nu este stralucit, de multe ori suferind de glitch-uri; cu toate astea, functioneaza... marginal.
Nici mecanica de shooting nu este prea “lucrata”, fiind mult mai rigida si limitata fata de Blood Money, de exemplu. Chiar si cu toate aceste probleme, Hitman: Absolution este un joc satisfacator, chiar daca nu este chiar o continuare “de suflet” a ceea ce a fost odinioara seria Hitman, fiind mai mult un pas catre noua generatie de gamer-i. Pentru Gameplay – un 7,5 si trecem la un fel de Multiplayer!

O soi de multiplayer a fost implementata in joc, acesta venind sub forma unui scor la finalul fiecarui nivel, acesta punctand cat de silentios ai fost, daca ai omorat sau nu inocenti, daca cineva ti-a descoperit un inamic disponibilizat s.a.. Sigur, poti sa anulezi punctajul negativ ascunzand cadavre sau incercand sa termini un nivel fara sa fii detectat, dar, dupa cum am spus, Super Inteligentul Artificial este intodeauna vigilent. Pe langa acest global leaderboard, ai si Contract, acesta fiind o serie de misiuni pe care le poti intreprinde pentru a primi recunoastere globala din partea altor jucatori, scopul fiind sa obtii un scor cat mai mare intr-o anumita misiune.
Chichita este ca tu sa desemnezi tinte, pe care alti jucatori sa se chinuie sa le scoata din functiune intr-un mod cat mai elegant. Practic, tu faci regulile, asta daca esti gazda, daca esti in lobby-ul altui jucator, atunci esti punctat in functie de cat de aproape ai fost de parametri setati de gazda. Exista si un sistem de micro-management, sub forma unor credite pe care le castigi odata ce ai teminat o misiune. Cu aceste credite poti cumpara arme noi, atasamente sau costume pentru domnul cheliuta. Nu este un multiplayer rau, dar parca un element co-op ar fi fost binevenit. Ii acordam un 7,5.

Hitman: Absolution este un joc superb. Cu toate acestea, mici glitch-uri grafice distrug din ceea ce putea fi o prezentare grafica perfecta, atat acestea, cat si eternele probleme de clipping si momente in care jocul pur si simplu refuza sa arate anumite texturi. Fiind un multi-platform, s-au facut sacrificii la anumite capitole, precum texturi de rezolutie joasa sau limitarea campului vizual. Dar un alt joc mai variat din punctul de vedere al prezentarii nu o sa vezi. Toate cele 20 de capitole se petrec in locatii total diferite, una mai exotica ca alta. Punctul forte al jocului consta in existenta unei variatii aparte de NPC-uri, cu elemente grafice dierite, rezultatul final fiind un local sau o piata populata cu inteligenti artificiali aproape unici. Totusi, nimic nu este perfect pe lumea asta, bloom-ul si lance flair-ul fiind prezente in acest joc. Nu cred ca exista un nivel in care sa nu straluceasca fiecare suprafata. Animatiile pentru personaje sunt aproape reale, iar miscarile acestora atat in timpul luptei, cat si in timpul secventelor scriptate nu sunt deloc rele. Totusi, efectul rag-doll o sa te faca sa razi de multe ori, inamicii cazand sau ajungand in niste pozitii destul de stranii odata ce sunt impuscati sau trasi pentru a fi ascunsi.

La capitolul Sunet am o singura plangere. Una singura, care era sa imi provoace un infarct de toata frumusetea. Sunetul are tendinta sa o ia razna in anumite cazuri, volumul tinzand spre… absolut. Inteleg nevoia de a sublinia o anumita secventa cu un anumit sunet, dar cand acesta iti trezeste vecinul de la 10 cand tu stai la parter si ai castile date la maxim, atunci avem o problema. Calitatea prezentarii este si ea de exceptie, actorii vocali folositi fiind nume mari, care reusesc sa isi puna amprenta pe personajele pe care le interpreteaza. Nici muzica nu este rea, desi nu cred ca este cea mai buna alegere pentru serie, dar tonurile sumbre pe care le impleteste cu efectele sonore sunt de laudat. Pentru Grafica si Sunet – acordam un 8 – si trecem la Concluzie.

Trebuie sa recunosc ca sunt inca sceptic in privinta directiei pe care seria Hitman o sa o apuce. Absolution este un joc bun, fara doar si poate, dar parca este mai mult un Splinter Cell cu skin de Hitman, identitatea acestuia fiind pierduta intre timp. Din pacate, nota 8 este una destul de indulgenta, avand in vedere potentialul pe care cheliosul nostru asasin il are, totul rezumandu-se la ce tip de jucator esti. Daca esti mai tactic si iti place sa termini un nivel perfect, Absolution este pentru tine. Daca esti mai Rambo de felul tau si nu prea stai mult la vorba pana sa aplici un glont in pifomentru, atunci acest Hitman e posibil sa te dezamageasca. Concluzie, daca vrei un stealth game bun, nu extraordinar, Hitman: Absolution este jocul pe care il cauti.