DmC Devil May Cry - Review

Capcom... una dintre firmele cu care am crescut! Literalmente! Jocurile lor din anii ‘80 si ‘90 fiind unele dintre cele mai inovative si mai captivante titluri pe care le-am jucat: Resident Evil, Mega Man, Street Fighter si Devil May Cry (DMC).
Putini dintre voi stiu ca, initial, DMC a fost gandit de Hideki Kamiya ca un joc Resident Evil! Bine, reimaginarea acestuia, plasat intr-un fel de univers alternativ, unde Dante nu mai are parul alb si se imbraca in doi timpi si trei miscari, sarind de colo-colo printr-o rulota. In fine, hai sa nu despic prea mult firul in patru si sa incep cu review-ul!

Inainte de poveste, trebuie sa specific ca primul si al treilea joc din seria Devil May Cry sunt printre titlurile mele preferate pe PlayStation 2. Trei, cel putin, mancandu-mi zeci de ore, incercand sa descopar toate secretele! Intra in scena noul DMC: cu un Dante mai… contemporan, a se citi mai “Cool si Hip”, cu ghilimelele de rigoare, cu un Mundus, adica baiatul rau, care imi aduce aminte de Lex Luthor, si un concept care pe mine cel putin mi-a provocat o greata adanca, pe care incerc sa nu o revars in acest review.

Pentru inceput, Dante si Virgil (Vhargil) sunt tot copiii lui Sparda si Eva, doar ca au fost schimbati niste parametri destul de importanti. Eva nu mai este acum o muritoare comuna, ci un inger, astfel cele doua progenituri sunt numite Nephalemi! Singurii capabili sa ii opreasca pe Mundus si armata sa de demoni! Nu pot sa spun ca nu este rea aceasta schimbare, mai ales ca ofera un pic de credibilitate puterilor celor doi frati, dar parca taie din misterul din spatele lor. Dante este acum un fel de No Lifer, fara niciun fel de perspectiva, care si-a dat seama inca de la o varsta frageda ca exista demoni si ingeri, incercand toata viata sa scape de influenta acestora. Virgil, pe de alta parte, este un pic mai detaliat ca personaj, actiunile sale initiale portretizandu-l ca un individ cerebral, fiind o antiteza a psihoticului cu probleme pe care il stim din jocurile precedente. Sa nu uit sa precizez ca una dintre trasaturile ESENTIALE, ale acestuia, onoarea, NU EXISTA IN ACEST PERSONAJ? In fine, sa zicem ca premisa nu este rea, cel putin in primele 20 de minute de joc. Asta pana incepe sa vorbeasca Mundus, care... cum credeti voi ca vrea sa controleze lumea? Sa distruga toata creatia? Sa anihileze rasa umana? Sa inrobeasca tot ceea ce are suflare pe acest Pamant albastru? Ei bine, Mundus doreste sa detina controlul absolut prin – si nu glumesc cu nimic – DATORII!

Am ajuns la acel moment magic in care criza financiara globala se revarsa si in jocuri, oameni buni si dragi privitori! Pentru caaaa... dungi! Un demon al iadului, cel mai crud si mai rau, al mai Aghiuta dintre Aghiute, doreste sa ne controleze indatorand rasa umana! Cu bani si o bautura numita Viriliy! HA! Stiti zicala aia americana "Fliping The Table"? Exact a fost reactia mea! Pot sa iert multe, mai ales cand vine vorba de DMC! Am iertat reclama nesimtita din DMC 2 la Disel Jeans! Am iertat emo-idul din DMC 4, dar cand evenimente din lumea reala se revarsa in mediul pe care il iubesc mai mult decat orice, am o problema. Ma astept ca, in urmatorul joc, sa avem un Dante care candideaza la presedintie impotriva lui Aghiuta, unde Aghiuta este reprezentat de dracu’ stie ce politician american.
Jocul este plin de referinte la adresa mediului politic, dovada ca acesta a fost dezvoltat de Ninja Theory, responsabili pentru un fiasco rasunator, Other M! Sunt idei bune, care, daca ar fi fost puse in practica intr-un context mult mai elegant, unul care nu avea legatura cu datoria globala sau cu politica, ar fi fost mult mai bine primite de public.
Dante era un personaj caruia nu ii pasa de nimic, avand o atitudine destul de frivola, chiar si in fata celui mai mare pericol. Aici se ia pe sine mult prea in serios, atitudinea fiind usor “constipata” si fortata, “maimutele” care au scris acest minunat scenariu meritand sa fie trimise inapoi la laboratorul de testare cosmetica de unde au fost imprumutate. Pur si simplu, nu pot sa iau in serios acest joc, pentru ca el se ia prea in serios, temele abordate avand zero interes pentru publicul european, de exemplu. Sigur, un american o sa il recunoasca pe Bill O'Rilley, dar pentru un european o sa fie la fel de relevant precum Dan Diaconescu intrand in Hall Of Fame-ul televiziunii britanice. Concluzie? Un 6.5 pentru poveste! Si trecem la Gameplay.

Devil May Cry este construit in jurul motorului Unreal Engine, asta fiind o tema pe care o voi aborda pe parcursul acestui review. Jocul initial era bazat pe MT Framework, engine-ul celor de la Capcom, doar ca cei de la Ninja Theory s-au gandit, in imensa lor intelepciune, ca un nou DMC trebuie sa aiba si un motor nou. Acest lucru a stricat multe dintre mecanicile de joc clasice pe care seria le-a avut in trecut. Atentie, nu spun ca UT Engine este rau, doar ca MT Framework era mult mai indicat!
Motivul pentru care – chipurile! – nu a fost implementat a constat in imposibilitatea folosirii Direct X-ului 11. Dar, dupa o cercetare amanuntita, este un morman de minciuni, MT Framework 2.0, pe care este bazat Resident Evil 6, avand capabilitati Direct X 11. Concluzie, cei de la Ninja Theory sunt incapabili sa lucreze cu motorul celor de la Capcom. Sau ceva de genu’. In fine, gameplay! Cum este? Satisfacator, familiar si in egala masura frustrant. Dante manuieste si de aceasta data Rebelion, Ebony si Ivory si cateva arme noi, ca Osiris, o coasa angelica, Arbiter, un topor demonic, Aquila, un fel de stelute-ninja angleice, Eryx, manusi de foc faurite in iad, Revenenat, un shotgun si Kablooey... una bucata arma care trage cu ace. Pe langa acestea, mai ai si niste carlige pe care le poti folosi pentru a atrage inamicii sau obiectele spre tine. Probabil acesta este cel mai satisfacator aspect din DMC.

Lupta!
Poti folosi toate armele pentru a realiza combo-uri realmente cinematice, jocul recompensandu-te cu suflete si upgrade points, in functie de cat de “cool” este lupta cu acestia, cel mai mare rang fiind triple S! Da, asta-mi aduce aminte de DMC-urile clasice, dar fight stance-urile introduse in DMC 3 nu sunt prezente, facandu-l mai mult un joc accesibil pentru toti, nu prea complicat. Asta nu inseamna ca lupta este usoara! Nuuuu! Nici pe departe! Inamicii albastri pot fi distrusi numai de arme angelice, precum Osiris, iar cei rosii, doar de arme rosii, precum Arbitrer, introducand intr-o oarecare masura o varietate in gameplay. Din pacate, jocul face o treaba geniala in a obscura sau a scoate din ecran anumiti inamici, camera contextuala, a se citi cemeramanul beat mort, facand zoom pana poti vedea intestinele lui Dante, scotand orice alt inamic din cadru, tu fiind nevoit sa intuiesti de unde o sa fii lovit. Asta ca sa nu vorbesc de faptul ca, daca joci cu o tastatura si un mouse, o sa ai nevoie de inca doua degete in plus pentru a executa anumite combo-uri. Bine, nici pe controler nu este stralucit, layout-ul butoanelor fiind o antiteza perfecta a ceea ce era DMC in trecut.

Actiunea in Devil May Cry se petece pe doua planuri. Lumea noastra si Limbo! Unde Limbo este lumea in care demonii sunt liberi sa distruga si sa atace ce doresc, fara sa fie vazuti de muritorii de rand. Cel mai interesant factor este ca orice se intampla in Limbo are repercursiuni asupra lumii noastre, actiunile lui Dante rasfrangandu-se asupra muritorilor. Totusi, Limbo nu este un loc normal. Este o versiune pervertita a realitatii, unde sus e jos si jos e sus, lucrurile pe care oamenii din DMC le percep ca pe o reclama avand un cu totul alt inteles in Limbo. Aici practic se desfasoara lupta lui Dante cu demonii si tot aici o sa ai parte de anumite secvente de platforming, atunci cand sari de pe o margine pe alta, abosolut gretoase. Level design-ul este haotic in unele cazuri, jucatorul fiind pierdut in unele ipostaze, incercand sa isi dea seama pe unde sa o apuce. Nu o data m-am simtit ca un hamster intr-un labirint, cautand o iesire dintr-un anumit nivel.
Ca tot vorbim de dezastre, sa amintim si de Devil Trigger-ul lui Dante. Daca il numesc dezastru, am impresia ca jignesc dezastrele. Este o palma peste fata fanilor seriei. In momentul in care il activezi, daca esti destul de masochist, jocul o sa… isi bata joc de tine. Nu glumesc! O sa te transformi intr-un Dante multicolor, o sa arunci inamicii in aer si o sa te chinui sa ii lovesti. Este o mecanica idioata, nu este devil trigger-ul din DMC-ul original, in care Dante se transforma intr-un demon... NU! Este o carte de colorat cu propietati de levitatie. Gameplay-ul este un salt urias inapoi chiar si de la DMC 4 sau 2, fiind cu mult sub ceea ce m-am asteptat de la serie. Pentru gameplay – un 6 – si trecem la Grafica. A, da... are si Online Leatherbords...NU IMI PASA!

E un lucru pe care l-am apreciat cu adevarat – directia artistica si arhitectura de nivel, locatiile fiind diferite de la misiune la misiune. Nici felul in care arata nu este rau, jucatorul avand un sentiment de singuratate in unele cazuri, facand jocul sa aiba o personalitate proprie din acest punct de vedere. Limbo, varianta pervertita a Pamantului, este o privestile dezolanta si vizual incantatoare, in acelasi timp. Nu te poti astepta la nimic! Pereti care se inchid, pamant care iti fuge de sub picioare, secvente de vis in care iti eliberezi amintirile si lista continua...
DMC are unul dintre cele mai bine puse la punct arhitecturi de nivel pe care le-am vazut de la o vreme in coace. Nici boss-ii nu sunt rau realizati, multi dintre ei fiind extrem de detaliati. La fel si inamicii... desi sunt cam redundanti.
Cand vine vorba de animatie... Unreal Engine! La care incep sa dezvolt o alergie in ultima vreme! Nu spun ca MT Framework este genial, Resident Evil 6 avand o groaza de bug-uri, dar, sincer, m-am saturat de texturi spalacite care se incarca greu si pereti invizibili la tot pasul. Miscarea personajelor este ciopartita in unele cazuri, limitarea la 30 de cadre pe secunda facandu-si simtita perezenta. Exista momente in care Dante se misca precum un robot.
Totusi, chiar si la 30 de cadre, jocul nu arata atat de rau! Cinematicele realizate cu ajutorul motorului arata bine, actiunea nu sufera chiar atat de des de caderi de cadre si modelele nu arata atat de rau. Singura problema este faptul ca se numeste DMC, nu Hack and Slash Action Adventure Generic!
Sunetul nu este nici el rau, DMC imbinand trans, dumb step, tehno si metal in mod stralucit, fiind destul de bine punctate aceste genuri in punctele-cheie ale jocului. Nici vocile nu sunt rele, nici cele japoneze, nici cele americane, prestatia lui Mundus fiind stralucita. Iti da impresia de bad guy, te face sa crezi in el... dar cand vine vorba de Dante, ori de cate ori deschidea gura parca il auzeam pe Justin Bieber cantand Baby, Baby.... Pare un pusti caruia abia a inceput sa isi schimbe vocea la pubertate, iarasi o antiteza cu vocea masculina si joviala a ceea ce era Dante in trecut. Pentru gafica si sunet un 8 si trecem la Concluzie.

Cei de la Ninja Theory au reusit sa ne arate cel mai mare deget mijlociu din istoria gaming-ului cu acest titlu! Scurt! De la peruca alba din primele minute ale jocului, pana la... si nu, nu glumesc cu nimic!... sperma de veverita. Bataie de joc la adresa fanilor. Incearca sa ne convinga ca acest Dante este mai bun! Lucru care nu o sa se intample nici macar intr-un milion de ani!
Devil May Cry este probabil piatra funerara a seriei! Exact ceea ce au incercat Ubisoft cu Prince of Persia, daca doriti! Daca scoatem din el toate numele si le schimbam cu orice alt nume generic precum Ghita, Ion, Gheorghe, Vasile ori Maria, avem un joc la fel de generic cu un combat decent si o arhitectura de nivel generic... cu sperma de veverita necesara pentru a intra in Limbo!
Zon@ ii acorda noului si probabil ultimului Devil May Cry un 7... indulgent si va asteapta pe canalul nostru de Youtube arealit cu varianta integrala a review-ului, care, promitem, este mult mai caustica decat ceea ce ati vazut pe post!