Review: Call of Duty®: Black Ops 2

Cred ca s-a spus aproape totul despre seria Call of Duty, incepand cu Modern Warfare. Cel mai vandut joc! Cel mai popular joc! A spart toate recordurile de vanzari! Si lista continua. Totusi, comunitatea inca face referinta la core-gaming-ul pe care Call of Duty 4 l-a oferit si experienta pe care acesta a adus-o in piata. An dupa an, fanii s-au plans in privinta motorului grafic, a gameplay-ului reciclat, a lipsei de invotatii si altele. Totusi, Call of Duty se vinde! Si bine inca!

O sa discutam acum, aici, despre ceea ce aduce nou campania de single player. Mai exact, diversitate. Ei bine, cei de la TreyArch au reusit sa dezvolte campania jocului in doua perioade diferite: 1986 si 2025. In acest viitor, soldatii au camuflaj invizibil, armele arata de parca-s scoase din alt film, camputerele sunt atasate de brat etc.

Suna bine? Eu asa zic. Premisa de la care pleaca jocul dezvaluie ca un dement sociopat ajunge sa aiba doua miliarde de subscriberi pe o retea de socializare, fiind considerat, de catre mase, ca un adevarat Mesia. Raul Menendez este noul baiat rau, iar povestea acestuia se intinde pe zeci de ani. El se intalneste de cateva ori, in Black Ops, cu Maison, fata de care urneste puternice sentimente de ura dupa ce acesta si partenerul sau, Frank Woods, ii ucid sora. Nu cred ca de data asta o sa stric nimanui povestea spunand ca Menendez vrea sa distruga lumea, pentru ca si-a pierdut surioara, asta pentru ca trailer-ul si gameplay-ul de la E3 au facut-o deja. Totusi, felul in care se dezvolta povestea, intre cele doua perioade, este o briza de aer curat. Naratiunea nu este fluenta, lasand jucatorul sa faca singur legaturile intre cele doua momente, iar finalul nu pot spune decat ca aduce cateva lucruri bune. De exemplu, ti se da posibilitatea de a alege – la un moment dat ti se spune spus sa iei niste documente inainte sa arda definitiv. Jocul nu te penalizeaza daca nu faci asta, dar ai o optiune, e acolo. Este un pas inainte pentru seria Call of Duty. Este un pas destul de mare, avand in vedere ca fiecare alegere pe care o faci influenteaza finalul. Este o premiera in Call of Duty.

Menendez, pentru cat de malefic si sociopat este, pare totusi uman. Ii poti intelege actiunile si iti poti explica destul de usor cum a ajuns asa. Personajele sunt dezvoltate mult mai atent de aceasta data, fara sa para un cliseu militar. Pe de alta parte, exista cateva momente in campanie care m-au facut sa rad cu lacrimi. De exemplu, este o scena in desert in care trebuie sa calaresti si trebuie sa tragi cu un lansator Stinger DE PE UN CAL! Inteleg nevoia de senzational, dar cand legile fizicii sunt aruncate pe fereastra nu poti decat sa razi.

Pe de alta parte, TreyArch a facut pasi necesari pentru a asigura statutul de best seller si peste doi ani pentru Black Ops 3 sau orice alt joc vor dezvolta.

Gameplay-ul in Black Ops 2 nu nu este nimic neobisnuit. Bine, s-a renuntat la scenele scriptate in cantitati industriale, in favoarea run-and-gun-ului, iar micile insertii cinematice nu impiedica jocul sa se desfasoare. Sunt momente in care trebuie sa-l urmaresti pe Menendez cu niste gadget-uri futuriste sau sa te plimbi cu un paianjen metalic prin gurile de aerisire. Totusi, nimic nu se compara cu nano-manusile magnetice sau cu acel costum care te lasa sa planezi cativa kilometri. Acest gen de secvente confera imersiune in lumea futurista pe care jocul doreste sa o picteze. Asta nu inseamna ca daca viitorul suna bine din punct de vedere militar, ani 80 nu au avut nimic de oferit. Cum am spus, exista o scena in care tragi cu un lansator de rachete de pe un cal... sau Pe de alta parte, o sa iei parte la masacrul macetelor sau o sa il intalnesti pe Noriega. Toate astea in timpul campaniei. Nu este rau pentru un joc care dureaza 6 ore! Iar plusurile nu se opresc aici. Inainte de fiecare misiune ai optiunea de a-ti edita armamentul si echipamentul. Sa rectific, inainte de fiecare misiune de singleplayer poti sa iti editezi echipamentul si armele. O chestie pe care fanii o cereau de multa vreme. Iar contrastul intre 2025 si 1986 este cat se poate de vizibil: de la reculul armelor pana la gadgeturile pe care le ai la dispozitie.

Un nou add-on la campania de single player il reprezinta misiunile Strike Force, care imbina RTS cu FPS, iar inteligentul artificial este prost ca noaptea. Jucatorul este pus in postura comandatului care da ordine si se implica activ in lupta. Poti vedea totul fie dintr-o perspectiva tactica, fie din pielea unui soldat sau drona de atac. Ideea este foarte buna, executia insa lasa de dorit. Ceea ce o sa frustreze cel mai mult jucatorul este „lobotomizatul” artificial, care, de exemplu, poate trage, fara succes, normal, cu un pistol intr-un tanc. Avem soldati care se lovesc cap in cap, inamici care ii decimeaza cat ai zice peste si alte probleme asemanatoare.

Inainte sa trec la multiplayer, trebuie sa vorbesc despre Zombies Mode. De ce? Pentru ca acest mod a primit un lifting substantial, fiind adaugate doua noi moduri pe langa deja celebrul Survival. Cine a jucat Zombies in Black Ops si si-a cumparat DLC-urile stie ca supravietuitorii au distrus Pamantul cu ajutorul unor rachete nucleare lansate de pe Luna. Concept hilar, stiu, dar povestea incepe de acolo de unde a fost lasata in Black Ops. Poveste, pentru ca modul Zombies are si o campanie cu o naratiune propie. In fapt, nu este o poveste ad-literam, pentru ca ea este relatata prin easter-eggs si alte mici tertipuri, lasand jucatorul sa descopere singur ceea ce s-a intamplat. Survival-ul a ramas acelasi. Este un mod nou in care se simte o influenta puternica a lui Left 4 Dead. Nu esti limitat la o singura locatie stationara, cei 8 jucatori putand sa se miste in voie, pe jos sau pe sus (cu autobuzul, de exemplu), si sa cotonogeasca zombii dupa bunul lor plac. Faptul ca aceasta campanie include si cate ceva din Dead Island ma intriga. Cand te deplasezi de la o locatie la alta, poti gasi diverse obiecte pe care le transformi in arme redutabile, eficiente. Tranzit mode este pasul evident in care se indrepta jocul. Gref mode este un semi-pvp aproape Survival in care scopul este sa supravietuiesti mai mult decat echipa adversa. Pe de alta parte, hartile de Survival par mici si nu prea ofera multe, iar Nuketown 2025 este una dintre cele mai frustrante harti pe care le-am incercat: are spatiu limitat, iar zombii vin valuri, valuri de peste tot.

Cat priveste multiplayer-ul... Sunt destul de multe lucruri adaugate aici. In primul rand, nu mai esti limitat, la editarea clasei, la ce arme si perk-uri alegi. Sistemul a fost schimbat dramatic. Ai zece sloturi pe care le poti umple cu arme, atasamente si perk-uri, precum si o noua mecanica numita Wilde Card, care iti permite sa echipezi un perk in plus, un atasament in plus sau mai multe grenade. Practic iti poti edita soldatul asa cum vrei tu in limita celor zece sloturi. Si sistemul de Kill Streak-uri a fost schimbat si redenumit: Score Streak – jucatorii sunt recompensati pentru fiecare actiune care ajuta echipa. In plus, recompensele nu mai sunt atat de usor de atins cum se intampla in Modern Warfare 3. Eterna problema cu lag-ul a fost si ea indepartata, acum jucatorul putand sa isi aleaga ce conexiune vrea. Poti juca meciuri publice sau meciuri de liga, adica de placere sau profesionist. Asta nu inseamna ca Spawn System-ul a fost schimbat. Este oribil. Nu o data m-am trezit direct in fata unui inamic care nu a stat prea mult pe ganduri pana sa ma doboare; in alte cazuri mi s-a intamplat chiar sa apas tasta de re-spawn si, in nanosecunda urmatoare, mi-a picat in cap o grenada. Nu cred ca o sa se rezolve prea curand aceasta problema.

Armele au suferit modificari majore. Aproape orice SMG din joc este o arma redutabila si poti sa transformi orice arma semi-automata in automata, aplicand un atasament. In plus, pistoalele te pot omori din doua focuri, iar Sniping-ul in joc este acum posibil, fara sa fie o munca titanica sa nimeresti ceva. Ca sa nu mai zic ca o sa te simti ca un zeu cand o sa pui mana pe un Uber Weapon.

Si trecem la grafica si sunet, unde o sa fiu extrem de scurt. Grafica nu este o capodopera. Seria, asa cum am spus si in trecut, ruleaza pe un motor grafic si fizic extrem de vechi, dar reuseste totusi sa aduca unele imbunatatiri. Call of Duty este un joc pentru toata lumea. Si cu toate ca are minusurile sale din punct de vedere grafic, in unele cazuri aratand ca o latura maro cu verde, il poti juca pe un PC vechi de mai bine de cinci ani. Lucru care nu il pot spune despre „Medal of... Horror Warfail” de exemplu. In fine, din punct de vedere grafic, arata bine pentru ceea ce vrea sa livreze si il poti rula atat pe console, cat si pe PC.

Si sa trecem la sunet. Dupa cum am spus si in alte review-uri, nu sunt cel mai mare fan al genului Dumb Step. Facand exceptie de la aceasta mica problema, sunetul in Black Ops nu este rau. Mai ales conversatiile intre protagonisti. Cu exceptia exploziilor care dau impresia de boom in tunel, sunetul este extrem de bun.

Sunt elemente care stirbesc din ceea ce acest joc ar fi putut sa ofere, insa orientarea clara catre sporturi electronice, includerea COD Casting-ului si a COD TV-ului sunt pasi in directia cea buna. Sincer, as fi incercat sa dau o nota mai mare daca jucatorul nu era penalizat pentru viteza de reactie sau alte chestii. Campania este buna, plina de emotie si fara acel sentiment in care steagul Americii flutura in spatele personajului principal. S-au facut imbunatati, chiar majore. Pot merge atat de departe incat sa spun ca Black Ops 2 este cel mai bun Call of Duty de la primul Modern Warfare, balansand bunele si rele.

Ii acord lui Black Ops 2 un 8,5 si va invit pe canalul nostru de yotube arealit si pe site-ul nostru arealit.tv sa urmariti varianta integrala a review-ului.